Bună iubitule,

este ultima dată când îți mai zic așa și o fac pentru că așa simt eu să o zic acum. Cred că este penultima scrisoare, pentru că ultima va fi când mă voi detașa complet de existența și dependența ta.

De când m-ai lăsat, gândul că am pierdut un om atât de frumos ca tine mă ucidea, crede-mă, mă ucidea, pentru că muream de câteva ori pe zi și aș fi vrut să mă pot renaște, însă nu aveam decât gândurile de a termina această suferință. Cred că este un moment care durează și este absolut comun persoanelor care suferă. Dar cred că și suferința doar durează, pentru că până la urmă și ea trece.

Te poți bucura de textele mele de dragoste oferite ție, de dragostea în sine oferită ție și de întreaga mea existență rezumată la a ta, pentru că le ai, sunt dedicate ție, și ori de câte ori nu le-aș șterge, ele vor rămâne scrise, spuse acum un an și 6 luni în urmă.

Momentul în care mi-ai spus primul „te iubesc” și următoarele (știu sigur că sincere) „te iubesc-uri” nu mă lasă în pace, de parcă mă leagă de un trecut, și în fond chiar mă leagă de un trecut mai mult decât frumos, un trecut de poveste, un trecut din cărți, din ăla despre care se scrie și în care trăiesc prințesele. Se pare că am fost o prințesă… Da, cred că am fost o prințesă care se bucura de un iubit adevărat… de unul care venea noaptea să o împace și care îi purta de grijă mereu, mereu când nu mai avea ea curajul să lupte. Am avut parte de un băiat care mă alina și care îmi sufla cu dor prin gene, pentru că acest dor a trăit cu mine până și în momentul în care ieșeai de pe ușa apartamentului din orășelul nostru obscur. Aveai brațele în care aș fi vrut să mă pierd, aveai ochii care mă înecau, ochii de un căprui lasciv, provocator și în același timp îndrăgostit. Purtai omul meu preferat –  tu. 

Nu știu dacă e corect să mulțumesc, mereu mi s-a părut ciudat să mulțumesc un om pentru că apreciază sau rabdă ceea ce sunt. Mi-ai răbdat mofturile și mi le-ai alinat, mi-ai suportat supărările și lacrimile, isteriile și întreaga mea personalitate complicată. Cred că asta mă bucură, pentru că în fond nu demonstrează decât faptul că m-ai iubit. Și ah, m-ai iubit mult și puternic și știu că ai fi suferit dacă te-aș fi lăsat eu… doar că problema e că și eu te iubeam. Cred că problema e că te-am iubit până în momentul în care m-ai lăsat, dar cred că aici trebuie să-ți mărturisesc ceva.

Acum că nu mai suntem împreună și eu încă trăiesc decepția unei iubiri eșuate, lasă-mă să îți destăinui ceea ce tu nu știi despre mine. Tu credeai că știi tot, bine, știi doar faptul că te-am iubit, însă nu și ce m-a costat dragostea pentru tine. Ochii, brațele și întreg tu-ul nu  știau să mă aline, e vorba de mine care îți dădea atâta importanță și idolatriza existența ta, făcând-o într-un moment- vitală. Nu mi-ai făcut tu nimic, nu mă înecau ochii tăi- mă înecam eu în ei. Nu erau brațele tale așa deosebite pe cât le-am făcut eu să pară, nu erai tu atât de magic pe cât ți-am suflat eu ție magie. Suferința mea era legată de tine. Te-am făcut esența vieții mele, și aici e unde am greșit cel mai mult.

Demult voiam să mă despart de tine. Aș fi putut să o fac mai devreme, doar că era o mică problemă –  te iubeam. Aveam mofturi pentru că ceream prea mult? Ei bine, mofturile erau pentru că voiam să lupt pentru noi, aș fi vrut să ai și tu mofturi. Am trăit un infern alături de tine, și l-aș fi trăit în continuare dacă aș fi știu că mă iubești, doar că acum… acum nu mai vorbim despre iubire.

Plănuiam despărțirea de tine demult, le ziceam fetelor că o să ne despărțim în vară, și poate aș fi vrut să nu am dreptate, dar am avut și cred că e mai bine ca de data aceasta să fi avut dreptate. Nu ești tu cel care m-a lăsat, tu ești cel nu m-a mai iubit, te-am lăsat însă eu cu mult înainte. Poate nu îți ofeream decât șanse? Nu mai știu.

Da, te-am făcut dependență, te-am făcut leac și în același timp insomnie. Dar eu te-am iubit. Ai lăsat o buburuză care îți sufla cu dor prin gene și îți alina durerea, pentru că atunci când te simțeai nesemnificativ veneai la mine să îți dau importanță, veneai la mine să te iubesc, și crede-mă te-aș fi iubit veacuri și eternități. 

Dar tu nu aveai nevoie de eternitățile mele și de refugiul pleoapelor mele, pentru că dacă aveai –  mi-ai fi spus că mă iubești.

Cred că multe se rezumă la te iubesc-uri.

Acum te rog să-mi zici că sunt egoistă, că nu te-am iubit așa cum părea că o fac ( deși sunt sigură că până și prietenii tăi știu că am făcut-o mai puternic decât tine), dar vreau să fiu eu fericită. Și știu că îmi voi găsi un băiat care nu mă va face să cred că mi-a păsat prea mult sau că îl iubesc prea tare, pentru că știu sigur, dragoste multă nu există. Voi fi cu al meu care nu îmi va spune să nu mai fiu așa complicată și atunci să știi că vei fi lăsat.

Nu zic că tu ca mine nu vei găsi, ba da. Vei găsi mai bune, mai sexy, mai după cum vrei tu. Alea nu vor fi eu – dar nici el nu va fi tu. 

Mi-aș dori să cred că eu voi fi buburuza vieții tale și că îmi vei simți absența mereu, dar sunt realistă și știu că viața ta a început după mine.

-Penultima scrisoare la per-tu. 

                       cu ceva timp mai târziu, a ta buburuză.

P.S poate dorul suflat în genele tale își face efectul

P.P.S dacă te-ai întoarce oare te-aș primi?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s